Un detectiv cu uşoare fumuri în cap

Un fragment dintr-un roman politist la care lucrez (continuarea la „Un detectiv cu usoare dureri de cap”).

Eram la birou şi îmi savuram prima cafea, dintre cele zece care aşteptau la rând, şi încercam să-mi pastrez echilibrul pe scaun în timp ce mă legănam înainte şi înapoi.

Hilma, secretara mea, băgă capul pe ușă și îmi spuse că mă caută cineva. I-am făcut semn să lase persoana să intre la mine. Pe ușă își făcu apariția un omuleț mic de statură și slab, dar slab de tot. M-am abținut ca să respir prea tare. N-aș fi voit să-l văd pe musafirul meu lipit de perete. I-am arătat un fotoliu și l-am întrebat cărui fapt îi datorez plăcerea acestei vizite.

• Domnu’ Goldon, dumneavoastră sunteți salvarea mea! Exclamă omulețul.
• Mă bucur! spusei și i-am făcut semn să continue pentru că stătea cu limba în gură fără să o întrebuințeze.
• Păi eu am o librărie în centru și ieri am constatat că mi-a dispărut cea mai valoroasă carte.
• Și bănuiți pe cineva că v-a furat-o?
• Nu știu ce să cred. N-am mai pățit așa ceva. Am încredere în cei ce lucrează acolo: o fată și un băiat. Mai ales că băiatul e nepotul meu.

Am stabilit să-i fac o vizită la librărie ca să cercetez la fața locului dispariția. L-am condus până la ușă, având grijă mare să nu fac curent și să mă trezesc cu oaspetele meu luat pe sus.

Când a ajuns la ușă, acesta și-a dat o palmă peste cap de am crezut că o să cadă jos. Capul.

• Ce s-a întămplat? îl întrebai eu lejer îngrijorat.
• Mi-am uitat ochelarii în biroul dumneavoastră!

Așa era. Ochelarii erau pe fotoliul unde stătuse omulețul, numai că nu știu dacă-i mai erau de vreun folos. Luaseră o formă foarte ciudată. Mi-am exprimat sincerele mele condoleațe și l-am condus din nou pe musafirul meu până la ușă, în timp ce acesta se uita perplex la ochelarii personali de parcă atunci îi vedea pentru prima oară.

 https://iulianes31.wordpress.com/2018/10/20/un-detectiv-cu-usoare-fumuri-in-cap/