După ce neliniștită se răsucise câteva ceasuri pe deasupra pădurii, noaptea adormise asemenea unui fachir, cu trupul greu de întuneric, în vârfurile ascuțite ale copacilor. Hipnotizată, Luna picotea și ea cu chipul răsturnat în unda Istoriei. Profitând de neatenția santinelei nopții, trei funii ca de fum porniră a coborî vertiginos din văzduhul de smoală. Ajunse la desișul de ramuri, se preschimbară în trei fuioare de ceață și una câte una se strecurară înăuntru abia atingându-i frunzișul. Acum pluteau împreună deasupra cărării. „Ce zici, Măiastro, mâine dimineață iar o să dăm socoteală din pricina Lunii, așa-i?”. De îndată, ca și cum vocea ar fi spulberat ceața, se desluși conturul gingaș a trei fete, îmbrăcate în alb, fiecare dintre ele zburând cocoțate pe câte o coadă scurtă de lopată. „Ca întotdeauna, surată!”. Atentă la tonul cuvintelor, Șoimana sesiză indispoziția pe care o provocase și se desprinse din grup, oprindu-se la câteva lungimi de lopată mai în spate. Își cunoștea limbuția, devenită proverbială printre Milostive, și de aceea gândi ca fiind mai precaut să păstreze o oarecare distanță pentru un timp. Pipăi cu mâna pe sub țesătura rochiei și din suportul special meșteșugit al unei cingători petrecute peste pulpa piciorului drept desprinse o butelcuță. Cu ochii țintă, urmărind să nu fie prinsă, nerăbdătoare sorbi îndelung din conținutul acesteia. Desigur, și Măiastra, și cealaltă jupâneasă, Samodiva, știau de metehnele cuconiței care rămăsese în urmă, dar după cum le cerea eticheta rangului lor își continuară zborul tăcute.
Timpul trecea greu în acea noapte, lenevit după alergătura din zi. Harnicele culeseseră o mulțime de ierburi și flori de prin poiene și se pregăteau de-acum să plece spre locul unde obișnuiau să cânte și să danseze în nopțile cu lună plină. Atunci, Șoimana descoperi, întins pe cărare, trupul unui om, și la vreo doi pași de acesta, arma lui și un rucsac. Se apropie veselă, învârtindu-se curioasă pe deasupra omului. Acesta părea să doarmă. „Tânăr la vreo…”, încercă să aprecieze Șoimana. Însă din cauza unei basmale ce acoperea partea de jos a feței bărbatului, îi era greu să îi ghicească vârsta. Îl mirosi. Mirosea straniu. „Oricum tânăr” își zise, ca mai apoi să remarce: „Bașca, mai e și urât cu draci!”. „Dar dacă omul s-ar fi trezit?”, o sperie un gând. „Trebuia să dea alarma, după cum era obiceiul, nu?”. „Ei, și?”. Privi către Milostive și aprecie distanța. „Slavă întunericului! Sunt destul de departe!”. Se socoti cum să facă. Se gândi să-l sluțească mai întâi, și apoi să le strige. Să-l sluțească, dar cum? Să-i smulgă o mână, ori un picior?Ori mai bine să-l lase fără urechi? „Ori…”, și aici chicoti de plăcere. „Hi, hi. Da, mult mai drăguț așa, o să-i răsucesc gâtul. Ca pe un tirbușon”. Se aplecă peste coada lopeții cu mâinile gata să prindă capul bărbatului. Din spate răsună însă vocea Măiastrei:
- Labele jos, Șoimano !
Speriată Șoimana se îndepărtă privind cu nedumerită frică.
- Te-am oprit, năroado, să nu sluțești un poet, adăugă Măiastra biruitor.
Șoimana își coborâ privirea de la înălțimea chipului Puternicei, cătând spre tânărul din cărare cu uimire:
- Poet? Cine Măiastro? Ăsta, poet?
Încurcată de aerul întrebării, Puternica privi și ea fața omului. Niciodată instinctul în ce privește oamenii nu o dezamăgise. Cât privește poeții, aceștia erau categoria ei preferată, și cum ea, însăși, obișnuia să spună, ar fi recunoscut unul și pe Lună, de l-ar fi întâlnit. Inspiră puternic cu nasul îndreptat spre corpul acestuia. De acolo o învăluiră împerecheate două arome. Păru și mai contrariată. Asta, chiar era ciudat: „Două arome, și la fel de puternice?”. Înțelegea acum pripirea Șoimanei. Medită pentru câteva clipe. Asta, era ceva nou pentru dânsa. „Una dintre arome era definitiv de poet, fără doar și poate, dar cealaltă? Părea mai degrabă asemănătoare cu cea a…!“. De aici, însă, nu își mai putu continua gândul. Nu-i găsea nici un temei. „E imposibil, bărbatul a fost doar lovit, e drept, cu o oarecare violență, dar nu mortal. Hhm… Dar la urma urmei, orice și oricum ar fi fost, acesta trebuia să fie și poet, și ca atare ce atâta îngândurare?”, își formulă ea pe moment o soluție salvatoare. Și cu siguranța unuia care-și cunoaște bine și meseria, dar mai ales, rolul, întări :
- Da, fa’ poet, ce nu mai auzi bine?, și apoi pe un ton mai puțin tăios: „Şi ce săriși ca o zăludă? Hai, dă-te aproape, că nu te mănânc”.
Șoimana nu părea să se încreadă în noua schimbare a vocii, mai mult decât în cea care îi ordonase mai înainte cu atâta strășnicie. Măiastra văzând-o încă temătoare, adăugă cât putu de mieros:
- Hai vino, vino acuș, Șoimană, vitează. Că nu-ți face Măiastra niciun rău. Promit.
La auzul promisiunii, Șoimana se-nduplecă. După scurt timp se alătură și Samodiva. Toate trei se roteau acum deasupra omului.
- Am crezut că-i vreun chinez, dintr-aceia, rămas ascuns prin locurile astea, prinse iar glas Șoimana.
- Nu e, soro, chinez, dar nici de prin locurile astea nu pare să fie. E un străin, da, asta e, un străin, își exprimă convingerea Samodiva, după ce și ea mirosi corpul.
- Chinez, ori ba, nu contează. Șoimano, dă-te jos, și fă-ți meseria! porunci Măiastra.
Șoimana sări de pe coada lopeții și îngenunchind lângă tânăr, se apucă metodic și îi întoarse acestuia pe dos toate buzunarele. Găsi doar o cutie de chibrituri. Privi în sus cu un aer vinovat. Măiastra însă îi zâmbea îngăduitoare și numai ochii, însă, îi scăpărau cu neîndurare, indicându-i și rucsacul. Învârtindu-se ca o sfârlează, Șoimana apucă rucsacul și îi deșertă tot conținutul pe drum. Un pulover, o pereche de ciorapi de lână, un ceas de mână și un caiet fu tot ce găsi. Înmână Măiastrei caietul și ceasul. Apoi, în timp ce Milostivele studiau obiectele găsite, ridică pușca și o scutură și pe aceasta ca pe rucsac. Nimic. Dezamăgită îmbrăcă puloverul și săltându-și șiragurile cu clopoței care îi încingeau încheietura gleznelor, încălță și perechea de ciorapi.Toate îi veneau caraghios și ea aprecie asta. Îmbujorată începu să danseze, la început cu pași lenți, apoi, din ce în ce mai rapizi, în jurul omului. Dansând îi veni și cheful să cânte:
năframă de zână
fecioară păgână
scăldată pe lună
nălbită cunună
din ierburi urzită
pe rouă cusută
de soare ferită
de dor oblojită
de foc neoprită
din beznă ivită
de aștrii ursită
cu gând de ispită
șăgalnică iță
la trup mărunțică
cu ochii de șoimiță
și glas de domniță
nălbiță, leiță.
