Vino, tu, toamnă
Vino, tu, toamnă în culori, să mă confund cu tine,
Să mă dezbrac în faţa ta de ultima podoabă,
Să mă cuibăresc la rădăcina copacilor tăi adormiţi
Şi să visăm împreună sub pătura gândurilor cazute.
Vino, tu, toamnă în culori şi plouă-mi în griuri
Să fiu eu în bătaia vântului, să nu ştiu încotro,
Să fiu propriu-mi must, să tun şi să fulger
Şi tu să-mi zâmbeşti din stoluri grăbite spre început.
Vino, tu, toamnă în culori, că moartea nu-i neagră, e vie,
Să îmi spui că rece-i doar gândul, pământul e veşnic cald,
Să mă rătăceşti în mulţimea de frunze, să îţi fiu hrană
Şi în crengile goale, parfumul să-ţi simt în fumul din hornuri.
Vino, tu, toamnă în culori peste griuri, să mă vezi, să te văd,
Să mă simţi, să te simt, să jelim împreună pe geamuri
Să îmi fii rece când mi-e cald, să-ţi ţin cald, să trosnim
Şi să ne trecem împreună peste ani... şi peste ani.
Vino, tu, toamnă în culori şi norii alungă-mi cu ai tăi.
Eu sunt aici, în agonie şi încă te aştept.
Vânător şi vânat deopotrivă
Timpul. Cel mai mare duşman al existenţei mele,
Mecanism cu precizie dubioasă, îndoielnică şi regulă proprie,
Darnic şi lacom, constructiv şi distructiv, dual.
Mă transformă în vânător şi vânat deopotrivă,
Mă forţează să pendulez între două lumi cel puţin;
O lume a lui " trăieşte " şi alta a lui " există " ,
Imposibil de îmbinat perfect, precis, complet.
Între cele două lumi poti alege liantul de fum, de vid
Sau iluzie, oricum se vor risipi intr-o clipă, în timp.
Te refuz, dragă Timp şi îndrăznesc a îţi declara război
Cu propriile tale arme de mult depăşite, învechite.
Nu ai fost în stare să îmi calculezi eternitatea.
Te voi ucide şi îmi voi creea propriul mecanism de masură
Pentru momentele în care liniştea asurzitoare mă copleşeşte
Şi îmi permite să fiu, să trăiesc, să exist deopotrivă.
Te-am întâlnit în drum spre poarta iadului
Te-am întâlnit în drum spre poarta iadului.
Când te-am zărit, zâmbeai şi mi-ai făcut cu mâna.
Oh, am ştiut, chiar am ştiut că tu mergi pe alt drum,
Am îngheţat, m-am dezgheţat şi am ucis din nou,
Cum am ucis de atâtea ori înainte
În calea mea un zâmbet inocent ori indecent,
O floare colorată mult prea viu ca să trăiască,
Un pom bătrân ce se dezbrăca de frunze...
Doar în amorul propriu, doar ca să mă încălzească.
Şi am ucis şi un om în drumul meu, pe mine.
Am regretat abia când te-am zărit; zâmbeai.
De ce acum ? De ce abia acum doar dracu îmi va spune.
În faţa mea se apropia semeaţă, rece, neagră,
Paradoxal, poarta iadului arzândă şi dorită
Prin fiecare pas în plus, în minus ce îl făcusem
Şi am păşit în amorţeală mai mort ca viu
Mistuit de amintirea ta în drum spre poarta iadului.
Când te-am zărit, zâmbeai şi mi-ai făcut cu mâna.
Îţi plouă pe aripi, îngere
Îngere, ador cum îţi plouă pe aripi
În noaptea asta rece şi oarbă.
Cerul nu te mai vede şi nu te mai vrea.
Mă bucur că nu îţi mai poţi lua zborul
Când doare şi plângi în palmele arzânde.
Nu vezi în jos, nu vezi nici sus, niciunde;
Priveşte doar spre mine cum îţi suflu.
Nu vreau să ţi le usuc, nici să le vindec,
Sper doar să îţi dispară aripile plăpânde
Prea grele, prea negre si prea ude
Şi să devii om, mai om, prea om,
Chiar dacă ştiu că vei muri înnainte
Vreau să mă bucur de tine atât cât vei trăi.
Fii om, îngere, Dumnezeu te aşteaptă
De vei trece de chinuri şi vei iubi;
Abia atunci nu vei mai muri vreodată
Îţi plouă pe aripi, îngere, renunţă.
Sunt un fir de nisip pe o plajă
Sunt un fir de nisip pe o plajă
Virgină până nu demult
Adesea, valurile mă udă,
Cei mai mulţi nu mă văd
Şi toţi mă calcă in picioare.
Vântul mă plimbă
Ori mă rătăceşte
În toate direcţiile
Şi, ca prin vis, mereu ajung aici.
Tu doar o zi m-ai călcat în picioare,
Apoi m-ai adunat cu mâna ta
Dreaptă, creatoare
Iar cu stânga
M-ai apărat de vânt.
Şi m-ai aşezat grijuliu într-o carte
Şi nu am ştiut, nu am crezut...
Era cartea vieţii tale
Cu pagini albe, prea albe
Pentru un fir de nisip.
Locul I, Festivalul national "Petre Ghelmez" 2003
Scrisoare intredeschisa
Anamaria-Cristina Tudorache
Domnule Homer,nu cred in “Iliada”ta.
Cu “Odiseea”-i alta poveste,parca mai tine…
Razboiul tau pare-un decor de mucava,
Dar “Odiseea”-i viata traita de mine.
Domnule Homer,Elena-I doar femeie,
La fel de femeie ca o vecina de bloc,
daruita unui Paris,derbedeu,dandu-i o cheie
De la garsoniera-i aflata mereu in alt loc.
Domnule Homer,simt ca lupta incepe,
Ulise-i pe drumul stiut,spre Ithaca
Hai sa mai bem un pahar,da-mi si branza,trei cepe,
Sa ne-apropiem,sa ne pipaim pana vine dadaca.
Domnule Homer,e-o lume intreaga-ntre noi.
Scoate-ma,de poti,de aici!Ia-ma in al tau convoi.
Ultimul pas
Anamaria-Cristina Tudorache
Mi-e teama ca lumea va face
Inca un pas gresit
Si ca acela va fi chiar
Pasul meu.
Traim cu dintii stransi,
cu gurile cascate,
cu pumnii in pozitie de lupta
si cu ochii inchisi.
Dar traim.
Sa fie mai dulce plecarea?
De-asta mi-e teama:
Ca lumea sa nu faca pasul gresit
Fara sa ma intrebe.
Sunt iubita
Sunt iubita
Anamaria-Cristina Tudorache
M-a-nnourat primavera asta banala,
traita de cate ori inainte-mi
de te miri cine.
Nu e primavara mea,
Vreau sa spun
e ceva second-hand prafuit si uzat.
Eu am, dragii mei,
orgoliul
de a trai oricare-anotimp
dupa reguli precise.
Ning, daca vreau, iarna, in zile anume,
imi trag pledul rosu al verii pe spate si pulpele arse,
iar toamna sunt propriu-mi must.
Si vine primavara asta banala,
fara vreo regula,
fara mesaj dinainte.
As refuza-o daca n-as sti
ca-s iubita.
Firul de iarbă
Urâtă zi ! Simt planeta de tot şubrezită,
Speriată ca fecioara în clipa dinaintea iminentului viol.
Războaie demente, iscate de ciocli bolnavi, scăpaţi suspect din ospicii,
Iubiri răzgâiate şi televizorul ca o matroană cu curul gol.
Parcă-i ceva ce nu merge în lumea-mbătată de toate,
Paharul de ură se varsă peste haine de gală,
Scenariul sporeşte cu scene de graţie şi groază,
Iar luna perfectă se sparge, urâtă, în mii de felii, ciuruită de boală.
Tu singur, tembel, decăzut într-un blând ucigaş de visare,
Priveşti depărtarea şi cazi înrobit de firul de iarbă.
Voi fi unicul poet bogat
Poeţii României sunt
( aşa se spune prin ziare )
Nişte cetăţeni săraci.
Deţin doar propriile dicţionare de rime,
Nişte raniţe cu metafore
Şi câte-o gamelă plină cu simboluri.
Dacă
- mă-ntrebă mama, gaşca, vecinii -
Voi deveni poet,
Ce mi se va-ntâmpla ?
Fiţi liniştiţi
- le spun tuturor -
Nu voi fi chiar sărac de tot,
Ci chiar
Poetul renumit, unicul, iubitul, doritul, adoratul.
Foamea nu mă va bântui
Decât de trei ori pe zi,
La orele de masă.
În oglindă
Dispreţul pe care vi-l arăt,
Colegi torţionari,
N-are nimic de-a face cu sufletul.
Nici cu mintea mea.
E, mai curând,
Un reflex.
Parcă vă ştiu de undeva,
Din vreo bancă de şcoală încălzită,
Dintr-o oră de curs cu un profesor absent,
De la un spectacol de teatru
Unde vă mângâiaţi pe picioare,
Tot fără chef,
De la ziua majoratului meu,
Când mâncaţi marijuana pe pâine, visând
Sex la pătrat.
Dispreţul pe care vi-l arăt,
Colegi fără vină şi teamă,
E o parte din greaţa
Cu care mă privesc în oglindă.
http://anamariacristinatudorache.blogspot.com/2011/09/locul-i-festivalul-national-petre.html
Materialele care apar pe acest blog apartin autorului si nu se pot reproduce fara acordul scris al acestuia. Toate textele expuse pe acest site sunt protejate potrivit Legii 8/1996 privind dreptul de autor si drepturile conexe.
http://anamariacristinatudorache.blogspot.com
Ma rog la bunul Dumnezeu ca anul viitor sa primesc un volum de poezii, cu autograful autoarei!
Lectura si navigare placuta pe mai departe !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu