Când nu ești
este o impostură să scrii despre moarte
dacă nu ți-au murit iubita, soția sau copiii,
n-ai cum să trișezi,
chiar dacă ți se zbârcesc coaiele de plictiseală,
moartea e una la o grămadă de primitori,
în ea nu găsim un port ferit,
ci unul care există pur și simplu,
„scrie ca să fii!”, se zice atunci
când vrei să rămâi,
dar adevăratele rânduri despre moarte
ies probabil când ești mort,
turturelele sunt peste noi ca niște țigle, trec,
vezi impostura și bei apă și ce vrei,
scrii ca să fii când nu ești.
Cu mâinile ridicate
legătura cu realitatea care susține realitatea
e pe principiul primești cât dai,
totuși cerul are o contabilitate îngăduitoare,
am învățat-o din propria experiență
fii tu însuți,
înșelătoria-i cu picioare ulcerate!
imaginile fug de-i greu
să le storci de adevărata semnificație,
crezi că știi la ce te uiți și de fapt iei țeapă.
cu două mâini ridicate
ai spune că împingi cerul în sus,
și-i extraordinară fapta, de povestit elevilor,
dar mâinile-s ridicate
ca să te predai ochit cu pușca.
Te naști numai dacă meriți
ai păsărele în culori scăldate și țipătoare
pe lângă cap,
sticle băute care ți-au balastat corpul,
marșuri cu viața lor, strigăte de ajutor,
ești un fel de plastilină
și ce ai curajul cât de cât să fii,
important e să vrei după mărimea curelei,
ziua nouă e nouă
în măsura în care o înțelegi,
te naști,
cu toate că ești,
numai dacă meriți.
Călătoria
ai împins călătoria în lat și în lung,
de-i cu povești, smochini și un amestec de anotimpuri pe cap,
cu flirturi și iubiri și conflicte pe picioare și brațe,
călătoria are un stomac de fier care toacă sfiiciunea, pudoarea,
ieși dintre două picioare răscrăcănate de femeie
și mori într-un șanț
sau în curul gol.
lucrurile-s de luat cu duritatea și obscenitatea inerente,
cum soarele este inevitabil.
din călătorie n-ai cum să fugi,
suntem însăși călătoria.
Limba
îți cauți limba cu o lanternă
răsturnând obiectele din cele trei camere,
e una din desele căderi de curent,
iar blocurile sunt umplute
până la candelabre de noapte.
ești nervos, știi că mulți
au umblat ani până și-au găsit limba.
și-s cazuri fericite,
majoritatea au început să putrezească în coșciuge
cu gurile goale.
ce viață e și asta, fără o limbă?
ce viață?, repeți cu năduf.
te consolezi că merită să trăiești
cât mai ai putere să-ți cauți limba.
tumefiată sau slăbită –
cum este.
nu-i de colea să ai propria limbă.
Ploaia și cerul
ai observat că după ploaie cerul e mai larg,
așa ai un punct de sprijin să mergi înainte,
greutatea ploii este proporțională
cu lărgirea cerului.
fiind mai larg,
ai șanse să vezi prin idei departe în el.
cu anii cerul tău larg se limpezește
și se încălzește și nu crapă,
știu că iubești cerul și ploaia
ca surâsul înțelegător al iubitei,
ploaia și cerul trebuie să le meriți,
ai priceput în sfârșit,
bolborosirea vieții și un loc uscat după moarte.
