duminică, 1 ianuarie 2012

SECRETUL CARE UCIDE by IULIAN SIRBU !

Un alt fragment din romanul 

UN DETECTIV CU UŞOARE DURERI DE CAP

Fragmentul este din prima parte : SECRETUL CARE UCIDE

CAPITOLUL 1

          Sunt înconjurat de trei tipi cu figuri destul de dure ca să nu  mai aibă nevoie de pistoalele ce le ţin îndreptate spre mine.
- Papa, ţi-a sunat ceasul! zice unul dintre ei băgându-mi pistolul sub nas.
Ei, fraţilor, situaţia e albastră. şi ce-i mai grav e că nu pot să mişc nici măcar un deget, sunt complet paralizat. E tare nasoală senzaţia asta !
Amicul nu-şi face probleme de conştiinţă şi apasă pe trăgaci. Închid ochii dar în loc de împuşcătură se aude un ţârâit. Nu pistolul ţârâie însă, ci telefonul de pe noptieră.
Aiureala de mai înainte n-a fost decat un vis, măi baieţi!
Scutur din cap să-mi aşez creierul într-o poziţie mai comodă şi ridic receptorul.
-Alo, domnu’ Goldon? aud în receptor.
-Da,chiar el, zic uitându-mă la ceasul de pe noptieră.
-Sunt Jeff, Jeff Delmote!
-Ce dracu’ ai înebunit Jeff, mă trezeşti cu noaptea în cap! zic supărat căci ceasul arată mai puţin de cinci dimineaţa.
-Iertaţi-mă domnu’ Goldon, dar sunt în mare încurcătură. Nu pot să vă spun mai mult la telefon. Vă rog să veniţi la barul “Three  Stars”, ştiţi unde este.
-Da, ştiu! În cinci minute sunt acolo, îi spun punând receptorul în furcă.
Pe Jeff îl cunosc de vreo cinci ani , dar niciodată nu l-am vazut (auzit de fapt) aşa de speriat. Mai speriat decât unul pe care l-a călcat trenul fără să-l anunţe mai întâi.
Şi dacă Jeff, care-i uns cu toate alifiile, e aşa speriat înseamnă că e groasă , fraţilor!
Aşa că nu mai stau pe gânduri şi îmi trag la repezeală nişte ţoale pe mine. Scot un pistol din sertar, îi verific încărcătura şi-l bag la centură. Nu închid bine uşa de la apartament c-am şi ajuns jos. Nu ridic bine piciorul de pe ambreiaj că am şi prins o sută la oră.
Îmi înfing piciorul drept în acceleraţie. Sper să nu treacă prin podea. Piciorul…
Acul vitezometrului ar vrea să se mai mişte dar nu mai are unde. A ajuns la maxim. Gonesc. Gonesc nu glumă, fraţilor! Nu mă mai opresc la stopuri . O să le cer scuze la întoarcere.
În trei minute plus ceva măruntiş ajung  în parcarea de lângă barul “3 Stars”. Nici n-am închis bine portiera c-am şi intrat în bar.
Arunc o privire în dreapta. Nimeni.
Privesc şi la stânga. Tot nimeni.
In faţă, la bar, doar barmanul cu o figură de om pe care-l dor toate măselele în acelaşi timp. Unde naiba o fi Jeff?
Mă proptesc pe un scaun în faţa barmanului şi comand un whisky . Dublu. Sincer să fiu chiar aveam nevoie de ceva lichid, colorat şi tare. Foarte tare. Băutura alunecă pe gâtlejul meu mai repede decât apa din cascada Niagara.
Îl întreb pe barman de Jeff, dar el îmi spune ca n-a văzut în viaţa lui o persoană cu semnalmentele date de mine. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place figura barmanului. Poate din cauza urechilor ca două foi de varza.
În dreapta mea , la capătul tejghelei observ un telefon. Pot pune pariu că de la el m-a sunat Jeff. Deci barmanul mi-a servit gogoşi. Gogoşile nu prea merg cu whisky (cel puţin nu în cazul meu), aşa că-mi strecor mana dreaptă după pistol. Mă răzgândesc însă şi o bag în buzunarul de la pantaloni de unde scot portofelul. Achit paharul cu whisky şi mai scot o hârtie de 5 $ şi o pun pe tejghea şi, fără să ridic mana de pe ea, îi zic barmanului:
-Intrebarea ramane aceeaşi. Răspunsul sper să fie altul acum.
Barmanul îmi arunca o privire şireată, dar şi speriată în acelaşi timp. Dupa ce s-a convins că nu ne aude nimeni pe o rază de cincizeci de mile, îmi spune:
-V-am minţit adineaori, dar m-au ameninţat cu pistoalele şi cuţitele. Au zis că-mi taie urechile dacă spun ceva.
Nu-i mare pierdere îmi zic în sinea mea, uitandu-mă la urechile hidoase din proprietatea insului cel aveam în faţă.
-Ei erau trei-continua el povestea- şi eu eram singur cu prietenul dumneavoastră. După ce m-au ameninţat l-au luat pe sus şi s-au cărat rapid. N-am putut face nimic.
Îmi aduc aminte de visul meu. A dracului potrivire şi acolo erau tot trei tipi!
-Poţi să mi-i descrii puţin pe cei trei? îl chestionez eu fară prea multe speranţe.
Amicul se gândeşte puţin, timp în care se trage de urechea stângă cu mâna dreaptă.
- Tipii erau îmbrăcaţi toţi trei la fel, cu impermeabile negre şi cu pălării cu boruri mari tot negre şi alea, ceva în genul mexican.
Cam ciudată îmbrăcăminte având în vedere că ne aflăm în plină vară, îmi spun în gând.
- Şi altceva, mai deosebit, n-ai observat la ei ? întreb .
-N-am reuşit să le văd feţele din cauza pălăriilor pe care le ţineau pe ochi.
Fac o mutră dezamăgită . Se pare că mare lucru n-am aflat de la el. Aud un pocnet sec. Mă uit mirat la barman. El pocnise. Din degete.
- Ar mai fi un amănunt, zice .
- Care?  întreb eu.
- Unul dintre cei trei a făcut o mişcare bruscă la plecare şi i-a alunecat pălăria de pe cap.Aşa am observat că pe obrazul stâng avea o cicatrice oblică.
- E ceva, îi zic, mai mult ca să-l încurajez, căci deocamdată nu văd la ce să-mi folosească cicatricea tipului.
- Şi încă o chestie domnule, mai zice barmanul.
- Da, îi zic privindu-l întrebător.
- Prietenul dumneavoastră…ăă…am uitat cum îl cheamă…
- Jeff, Jeff Delmote, îl ajut eu.
- Aşa, Jeff. Când l-au luat tipii pe sus a rostit un nume, un nume de femeie. Parcă Lola, dacă am auzit eu bine.
Sar de pe scaun lejer agitat.
- Eşti sigur, Lola a spus ? îl întreb eu holbând ochii.
- Da,da, acum când mă gândesc mai bine, pot să pun mâna-n foc că aşa a zis!
Ei, băieţi, se pare că am pus mâna pe un fir! De acum rămâne să descâlcesc ghemul. Deja creierul meu începe să fiarbă sub efortul gândirii intense. Lola este prietena lui Jeff. Dacă el i-a rostit numele, înseamnă că ea e la curent cu încurcăturile lui Jeff. Sau cel puţin aşa sper eu.
- Ăia trei l-au auzit pe Jeff? îl întreb pe barman.
- Nu , nu cred. De altfel a vorbit foarte încet. Chiar dacă l-au auzit n-au înteles nimic. Jeff era cu capul întors spre mine.
-E clar ! zic şi împing bacnota de 5 $ spre barman. O merită.
El o culege  cu dexteritate , deschide un sertar dar când să-i dea drumu’ îşi aduce aminte de ceva şi rămâne cu bacnota suspendată deasupra sertarului.
- Domnule, ar mai fi încă o chestie, zice el.
- Ce chestie?
- Vă rog să nu spuneţi la nimeni că ştiţi de la mine.
După ce-l asigur de discreţia mea, lasă să cadă bacnota în sertar şi-mi serveşte un rânjet de mulţumire. Îmi scot portofelul şi mai achit o sticlă de jumatate de whisky. O bag în buzunarul de la haină şi plec condus de barman până la uşa.
Mă urc în Chrysler-ul meu nici prea vechi nici prea nou. Scot sticla de whisky din buzunar şi o pun în torpedou. E bine să am o rezervă pentru vremuri grele. Bag cheia în contact şi-mi fac un mic plan de bătaie. Aşadar trebuie să dau de Lola. Din câte mi-aduc aminte lucrează la expresul “White Horse”, undeva la marginea oraşului. Dar mai întâi trebuie să trec pe acasă să bag ceva solid în mine. Sub plămâni simt un vid mai ceva decât cel din cosmos. Deşi dracu’ ştie cum o fi pe-acolo…
Pornesc motorul, ambreiez, bag într-antâia şi decolez mai ceva ca la cursele de formula 1.
Nici n-am parcat bine maşina pe alee c-am şi deschis uşa de la frigider (mă rog, asta după ce-am deschis şi uşa de la casă ). Mă înarmez cu tot ce mai găsesc comestibil prin frigider. Scot şi sticla de ţuică din dulap. În timp ce mă îndop cu tot felul de bunătăţi, bine stropite cu ţuica, caut în cartea de telefon numărul de la “White Horse”. Aduc telefonul de pe hol în bucătărie şi îl bag în priză . Am prize de astea pentru telefon în toată casa. Inclusiv în baie şi pe terasă.
Dar văd că unii dintre voi sunt nedumeriti în legătură cu băutura mea. Este un fel de vodkă adusă de nişte prieteni de ai mei de departe, tocmai din ţara lor de origine. România se cheamă. Din când în când mă aprovizionează cu apa de asta de foc, care e mult mai tare ca whiskyul, si cu mâncăruri făcute de ei în casă după reţete tradiţionale. Dar despre toate astea am să vă povestesc altă dată, când o să avem mai mult timp.
Salvez cafeaua în ultima clipă şi o torn în ceaşcă. Mă întorc lângă telefon şi formez numărul uitându-mă în cartea  de telefon. Îmi răspunde o voce feminină careia îi fac imediat portretul în minte. Blondă, 1,65-1,70 m, corp bine confecţionat. Vârsta corespunzătoare. Oricum nu mai mult de 26 de ani 3 luni 2 săptămâni şi 4 zile. Rămâne să mă conving dacă am ghicit când o să am timp.
- Alo, papuşă, dămi-o te rog pe Lola la telefon, intru eu direct în subiect.
- Îmi pare rău dar nu-i aici. Astăzi are zi liberă. Cine o caută, vă rog?
- Un tip foarte bine, cu două mâini, două picioare şi un cap pe umeri cu ceva creier în el, dacă ai mai auzit de aşa ceva.
Tipa se pune pe râs. Şi râde, măi băieţi, râde fără să se mai oprească. Când s-a mai liniştit puţin o abordez din nou.
- Alo, baby, spune-mi te rog adresa ei. Eu nu mi-o mai aduc aminte.
Puicuţa întreabă pe cineva din apropiere apoi îmi spune adresa pe care o notez pe marginea cărţii de telefon. Mai aflu c-o cheamă Jenny. Nu pe cartea de telefon. Pe tipă. Inchid telefonul dându-i întalnire la o dată cât mai apropiată. Nu telefonului, fraţilor! Tipei. Răi mai sunteţi!
          Mă uit la ceas şi constat că arată şase jumătate. E încă devreme, dar pentru Jeff mi-e teamă să nu fie târziu. Sper că nu prea târziu.

Cuvantul autorului:
Restul în cartea care preconizez  că  va apare în prima parte a anului acesta !

http://iulianes31.wordpress.com/2011/12/04/un-detectiv-cu-usoare-dureri-de-cap-fragment-2/


====================


            Doriti si alte informatii ? Stati cu ochii pe blogul scriitorului => 

http://iulianes31.wordpress.com

 

Niciun comentariu: